Mircea Dragu aveam 16 ani și jumătate în decembrie 1989 și era elev la Liceul de Filologie Istorie din Timișoara, adică la actualul Colegiu Bănățean.

Primele amintiri legate de Revoluție?

Soare, o mulțime de oameni și parcă prea mult aer și prea tare, sentimentul că trăiesc ceva incredibil spre ireal.

Cea mai puternică amintirie pe care o am din zilele respective este momentul în care am dus un tânăr rănit la cap și la ambele picioare la spital. Era un bărbat ceva mai mare decât mine, de etnie maghiară, pe care l-am dus la Spitalul Municipal. Deși era seară, îmi amintesc fața lui, vocea cu accent puternic și multa căldură cu care ne mulțumea pentru ceea ce făcem pentru el. M-am întrebat de multe ori dacă a fost omorât în spital, sau dacă a scăpat cu viața, să se bucure și el de libertatea pentru care a ieșit în stradă.

Apoi, în următoarea perioadă cred ca a fost multa euforie și apoi optimism. În vara următoare am vizitat pentru prima dată, la invitația unui prieten, occidentul. Am ales să mă întorc în țară pentru că am crezut că lumea în care trăiam era una care urma să se faceă bine. A și fost așa, dar nu în ritmul in care am estimat eu.

Libertatea pentru mine a însemnat în primul rând libertatea de a călători, de a practica arte marțiale și de a studia psihologia. De a citi, de a merge la piese de teatru, de a asculta concerte de muzica rock la care doar visam. De a spune lucrurilor pe nume, în școală, pe stradă. Si s-a subțiat frica, pentru ca asta a facut comunismul, a relavitizat regulile în așa fel încât nimeni să nu se simtă în siguranță în afara sistemului opresiv.

În anii ’90 speram că vor avea loc mult mai multe schimbări decât au fost. Am auzit odată un om de cultura care a plecat din tara in 1990 spunand ca pentru el mineriada a fost semnalul că țara asta nu se face bine și atunci a ales sa plece. Pe undeva îl invidiez, pe de altă parte, și dacă în 1990 aș fi avut alta vârstă/înțelepciune, nu e sigur că aș fi plecat din țară.

Am rămas, dar nu ca un martor/complice al nedreptăților, ci ca un cetățean activ. Am mai câștigat bătălii, am mai pierdut, și încă mă bucur că fac parte din societatea civilă, și mă bucur că sunt mulți oameni tineri de foarte bună calitate care aleg să se implice civic.

Astăzi văd o Românie cu lecțiile parțial făcute. Cu mulți indivizi și puțini cetățeni. Schimbarea pe care a suferit-o orașul în care am crescut m-a ajutat să înțeleg mult mai bine țara. Și nu îmi plac multe lucruri. Știu că lumea devine în ansamblu un loc mai bun, dar cred că noi am făcut, și încă facem multe curbe greșite.

Că naționalismul, homofobia, xenofobia, misticismul rigid și alte reflexe de acest gen ne țin pe loc, și fac mult rău acestei țări. Că există oameni care întrețin și valorifică ignoranța unei părti mari de populație.

Că întreaga populație a țării scade nu doar ca număr, ci și din punct de vedere al calității umane. E un proces care se desfășoară în timp ce vorbim, iar acestă tribalizare sistematizată este un predictor rău pentru noi toți.

Eu nu mai vreau să plec din țară. E o vorba care spune că un pom se mută până când e mai subțire decat brațul unui om, după aia e mai greu.

Așa că știu că o să duc o viață de nota 8/9 într-o țară de nota 6, dar sper că pruncii mei vor trăi, poate chiar de la liceu/facultate, într-o țară cu un aer mai curat, într-un loc în care justiția, poliția, învățământul și sistemul medical își fac treaba.

Spun asta cu tristețea unui părinte care se bucură în fiecare zi și în fiecare moment alături de ei.