Carmen Tărniceru avea 8 ani în decembrie ’89. Era în clasa a 3-a.

Prima amintire pe care o am de la Revoluție este sperietura, panica dar și bucuria înfrânată și speranța de pe fața alor mei. Cred că au încercat zilele acelea niște sentimente foarte contradictorii, dar frumoase în același timp. Noi, copiii, eram mai mult entuziasmati decât speriați.

Chiar în seara în care am auzit rostit cuvântul pentru prima dată, eram în vizita la ceva rude, nu departe de Calea Aradului, unde locuiam noi. Ziceau des “revoluție” și păreau tulburați. Ni s-a propus sa petrecem noaptea acolo, să nu pățim ceva pe drum. Așa ceva era inadmisibil, totuși, în familia tradițională a vremurilor. Așa că ne-am cărat acasă.

Am foarte, foarte multe amintiri, legate de zilele revoluției, toate aproape la fel de puternice.

Cred că cea care m-a marcat cel mai tare este legată de zvonul că ar fi un terorist prin zona. Îmi amintesc bărbații din cartier, înarmați cu sucitoare și cuțite de pâine, adunați în gașcă în fața blocului și pornind hotărâți să-l găsească (și căsăpească, probabil) pe barbar.

M-am gândit multă vreme la faza asta, sperând ca în seara aceea să nu fi umblat pe acolo vreun artist rătăcit cu păr lung.

Îmi amintesc de asemenea că ne-a oprit masa de oameni într-o seara, eram în masină și aveam număr scurt (numere de securiști, pentru că tata este mecanic auto). Făcuseră filtru pe Calea Aradului, unde este acum un Mall. Erau sute de oameni împrăștiați pe întreg bulevardul care opreau autoturismele, căutau în portbagaj nu se știe exact ce. Probabil vreun terorist, că era la modă zilele alea. În fine, tata a coborât din mașină, a vorbit cu ei apoi i-a povestit mamei că era cât pe ce să fim linșați. Noroc că, mecanic fiind, le-a arătat mâinile muncite și pătate și unghiile negre de la uleiurile de motor. Eu și frate-miu ne împușcam cu niște pistoale de jucărie pe bancheta din spate.

Apoi, în zilele ce au urmat îmi amintesc dezamăgirea când am aflat ca voi rămâne pe vecie șoim al patriei. Urma să fiu făcută pionier în ianuarie, dar ieșise din schema.

La asta nu mă așteptasem!

În prima lună, am observat într-adevăr schimbarea, dar nu în România, căci nu era cazul încă, ci la prima ieșire din țară.

În Serbia, la supermarket, bineînțeles.

V-aș putea povesti toata excursia, cap-coadă, coșul plin de produse, lumina și rafturile ocupate, bipăitul de la casă și bucuria din noi.

Schimbarea s-a mai simțit în atitudinea oamenilor, chiar și noi, copiii, ne certam la școală pe cine urma să “votăm”. Era o libertate de exprimare care nu existase înainte, frica dispăruse brusc. Nu mă mai certau ai mei că am gura mare și spun bancuri cu Ceaușescu. Brusc era ok. A fost o perioadă de eliberare și speranță extrem de frumoasă.

Acum că mă gândesc la asta, îmi amintesc foarte limpede și puternic acel sentiment de fericire. Și mai apoi, câțiva ani mai tarziu, când traiul a început sa fie mai greu, sentimentul nu s-a estompat. Informațiile și obiectele apareau cu o viteza uluitoare.

Copil fiind, mai ales, mă simțeam ca într-un roller coaster.

Pentru că mie bananele nu mi-au plăcut niciodată, pentru mine, gustul libertății se numea Vajcrem.

Eram prea mica și neformată ca să simt libertatea pe bune. Am luat-o așa cum a venit. Eu nu am simțit cenzura în anii din perioada comunismului. Atât că i-a chemat tova pe ai mei la școala la un moment dat, să îi roage să facă cumva numai să nu mai trăncănesc bancuri despre Ceaușescu.

În afară de faza asta, pentru mine Ceaușescu era un tip rău, căsătorit cu o proastă, care mânca la prânz carne albă.

Aveam 8 ani, frânele mi le puneau părinții, nu regimul.

Apoi, în anii ’90 speram să vină americanii. Primeam binecunoscutele „ajutoare”.

Primul lego, incredibil! Îți dai seama, ce sa speri la 8 ani, lego si barbie.

Am intrat cu capul înainte într-o era a consumerismului care ne învârte și azi.

Nu aveam sperante. Eram cu ochii mari și curioși. Atât!

Cum văd România astăzi?

Plină de gherțoi. Oriunde merg în natură, gunoaie și manele. Nicio preocupare pentru artă, cultură, doar aviditate după distracții ieftine și de prost gust. În parcuri, chiștoace și miros de fecale. Pe stradă, la fel. Claxoane, înjurături, mizerie și atitudine grosolană. Mă simt ca într-un bazar jegos dar viu colorat. Nu generalizez, nu e așa tot timpul, dar începe să mă apese tot mai mult.

În școli se practică aceleași lingușeli ca acum 30 de ani. Și cadouri, doar ca mult mai scumpe și mai diverse. Conducerea în grupurile de părinți, pe modelul nivelului statal, este preluată abuziv de chirițe fără alte preocupări în afara de unghii și odraslele școlare, și de masculi cu mașini scumpe și pantofi cu bot ascuțit.

Dar în bula mea e bine. Atât că au început copiii școala.