Memoriile Cetatii

Aktionsgruppe Banat — autorii șvabi bătuți, întemnițați și amenințați de Securitate pentru textele lor

Una dintre memoriile de preț pe care le are cetatea noastră este activitatea și moștenirea Aktionsgruppe Banat (în română, Grupul de Acțiune Banat). William Totok, unul dintre fondatori, își amintește cum mișcarea a apărut în primăvara anului „1972, ca o grupare a unor tineri autori care în mod programatic încercau să creeze o literatură neconvenţională, angajată în sensul adevărat al cuvântului, axată pe o perspectivă declarat social-critică, opusă unui estetism elitist, apolitic şi distanţat faţă de realitatea imediată”.

Banatul din timpul comunismului își păstra configurația precedentă. Înainte de lipirea la România Mare în 1919, regiunea se caracteriza printr-o confluență multietnică. Găseai aici români, maghiari, nemți (cunoscuți popular drept șvabi), sârbi, romi, dar și alte etnii, de la bulgari la ucraineni.

Pluralismul politic dobândit în interbelic – ca o reflexie a compoziției etnografice – avea să fie atenuat de regimurile statiste de stânga, care după ‘70 viraseră către stalinism. Această schimbare bruscă de direcție culturală a fost resimțită de tinerii scriitori ai vremurilor. Întâmplarea face ca tonul rezistenței să fie dat de un grup de prieteni de liceu din Sânnicolau Mare, ulterior extins la mai mulți etnici șvabi ai comunelor bănățene.

Pentru a realiza asta, e de-ajuns să auzi numele celor nouă fondatori ai Aktionsgruppe: Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner și Ernest Wichner.

Tinerii ăștia profitau de climatul mai relaxat de la începutul Republicii Socialiste a lui Ceaușescu. Astfel, creațiile lor aveau loc în publicații de prestigiu, precum revista Neue Literatur din București.

Încet-încet, Wagner își conștientiza apartenența în prima generație de autori „născuți sub zodia socialismului”. Specificul minorităţii, spunea el, „este «un element secundar». Acest aspect este important, pentru că noul grup de tineri scriitori simţea nevoia să se detaşeze, printr-o confruntare şi provocare directă, de reprezentanţii generaţiei etnicilor germani care se identificaseră cu crezul nazist şi lăsaseră ca moştenire tinerei generaţii «false scheme de gândire»”.

Ajunși studenți, cu toții au urmat cursuri la secția de Germanistică din cadrul Facultății de Filologie a Universității de Vest din Timișoara. În plus, ei au înființat Cenaclul literar Universitas, care aparținea de Casa de cultură a studenților din Timișoara.

Activitatea grupului era un pas emanicpator natural într-un sistem care devenea tot mai axat pe cenzură. Nu la fel au considerat și autoritățile.

Securitatea a prins vorbă de toată agitația asta în 1972. Un an mai târziu, informatorii săi erau prezenți la ședințele Universitas, cât și în localitățile unde tinerii își prezentau textele. Deși subtil și în germană, literele ieșite din mașinile de scris ale grupului purtau o greutate rar-întâlnită în acea perioadă.

Chiar și cu securiști în ceafă, tinerii aveau succes. În 1974, ei deja fuseseră într-un fel de turneu în centrele universitare importante ale țării: București, Timișoara și Cluj. Scriiturile cu tentă asumat politică erau publicate în Neuer Literatur, iar în calendar urma lansarea culegerii de texte Noi, deschizătorii de drumuri.

Pentru Marele Sistem, era deja prea mult.

Culegerea ar fi trebuit să conțină o poezie iconică, Angajament. Semnată sub autor colectiv, aceasta făcea referiri directe la omul istovit să mai fie doar o rotiță din mașinărie:

„eşti angajat

sunt angajat

da da

foarte angajat

eşti şi tu angajat

sunt şi eu angajat

foarte angajat

da da

dar nu mai vreau să fiu angajat

am fost angajat deja de prea multă vreme

nici eu nu mai vreau să fiu angajat

am şi fost angajat de prea multă vreme

cu tine aici

cu tine aici de asemenea

nu mai sunt angajat de

nu mai sunt angajat de asemenea

da da

da da de asemenea

dar cine a fost odată angajat

va rămâne angajat totdeauna

da da”

Poezia nu a trecut de cenzorii comuniști.

Apoi, securiștii au decis retragerea întregii culegeri.

O altă rivalitate a provenit din partea Cenaclului Adam Müller-Guttenbrunn al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (subordonată Uniunii Scriitorilor din România). Din ea făceau parte vechea gardă literară, în care și-a găsit un aliat de nădejde Securitatea. Bătrânii îi acuzau pe urmași de creații lipsite de valoare. Indirect, de atac asupra ordinii publice.

Conflictul a culminat cu aniversarea de trei ani, în mai 1975, a Aktionsgruppe. După citirea sau difuzarea de pe bandă a titluri ca Aplauze frenetice din toate părţile sau parabola anti-autoritară Caligula-Cizmuliţa, organele de represiune au pornit acțiunea directă împotriva grupului.

S-a trecut la confiscat de manuscrise. Unii membri au fost bătuți în stradă. Alții au ajuns la închisoare, pe motiv de „propagandă fascistă”. Au fost numiți hitleriști, filați constant și acuzați de furt de aparatură militară și contact prin aceasta cu Radio Europa Liberă. Era un fiasco total.

Toate aceste presiuni erau într-adevăr conștientizate după hotare, însă nu prin modalitățile descrise de securiști. Ci prin Ernest Wichner, primul emigrant al grupului în Republica Federală Germană (cea „de Vest”), care era în contact scris cu membrii rămași în țară. În caz că lucrurile luau o turnură sângeroasă, el era însărcinat să relateze tot presei străine.

Apoi, a venit încarcerarea în grup.

Gerhardt Csejka, Wagner, Ortinau și Totok au fost duși pe 11 octombrie la sediul Securității din Timișoara, pentru a fi anchetați pentru tentativa de traversare a graniței, deși ei erau doar în vizită în Comloșu Mare, la părinții lui Totok. Ultimii doi riscau chiar exmatricularea din facultate. Au stat o săptămână sub detenție. Într-un final, Ilie Verdeț (secretar cu problemele ideologice și ale naționalităților conlocuitoare din Comitetul Central) și Adalbert Millitz (secretar al Comitetului Central responsabil cu minoritatea germană) au dispus eliberarea lor, din cauza probelor inconcludente.

După aceasta, deși li s-a sugerat să nu se mai vadă vreodată, aceștia și-au povestit chiar în seara liberării despre cele trăite. A reieșit că cei patru aveau solvent împotriva mecanismului bine uns al turnătoriei. În noiembrie, Totok a fost arestat din nou, iar (o lună mai târziu) fratele său exmatriculat din facultate și condamnat la 5 ani de închisoare.

Solidaritatea nu a venit din interior, însă. Ca un domino informațional, semnalul a ajuns până-n Vest, iar publicații ca Le Monde, Akzente sau Frankfurter Rundschau și ONG-uri ca Amnesty International au condamnat și au pus presiune pe sistemul românesc. Contraatacul a rezultat în eliberarea lui Günter Totok. Aplaudacii de partid l-au privit ca un dar de la Lider. Scriitorii săi utili, ca Eugen Barbu, au scos textul argumentativ cu „agenturile străine” din sertar.

Astfel, Aktionsgruppe Banat a fost interzis. La fel și Cenaclul Universitas.

În 1977, el a fost integrat în cenaclul odată rival, apropiat sistemului – Adam Müller-Guttenbrunn. Astfel, s-au creat cele două tabere: conservatorii mai mult sau mai puțin aliați ai Republicii Socialiste versus progresiștii disidenți. Un nou val de tineri s-a alăturat secundei, prin Jakob Mihăilescu, Herta Müller, Werner Söllner, Helmuth Frauendorfer, Roland Kirsch și Horst Samson.

În perioada aceea, apropiat de nucleul progresist era și Balthasar Waitz, pe care l-am vizitat în documentarea acestui material la sediul Banater Zeitung Temeswar.

Waitz își amintește cum anii ce au urmat interzicerii Aktionsgruppe și a integrării membrilor într-un cenaclu autorizat nu a însemnat că autorii problematici vor renunța să semnaleze cădrea liberă a societății românești. Astfel, nici șicanările Securității nu au încetat.

„Le dădeam – ca la câini – niște oase, ca să putem să fugim pe cealaltă parte. Aveam cuvinte puse expres pentru ca cenzorii să-și facă treaba și să aibă cu ce să-și justifice munca. Însă aveam și «șopârle», adică lucruri care exprimau altceva. Lucruri subversive, vizibile doar pentru cei inițiați. Dar aceste reptile se găseau și în literatura română a vremii.”

Impunerea esteticii staliniste a făcut ca membrii progresiști să părăsească, unul câte unul, Cenaclul Adam Müller-Guttenbrunn. Însă cel mai grav era că acestor autori pe la 20-30 de ani le-a fost tăiat avântul. Fie prin „ciopârțirea până la mutilare” a operelor lor de către organele de cenzură, fie prin ținerea lor cu anii la sertar și demiterea artiștilor de la slujbele zilnice, care le asigurau existența materială.

Helmuth Frauendorfer a fost interogat de mai multe ori în vara anului 1984, cu scopul de a declara că foștii colegi de cenaclu promovau „texte dușmănoase”. El a fost bătut, a primit un avertisment scris și amenințat că i se va intenta un proces.

„Ne găseam într-o situație de «ori la bal, ori la spital»”, descrie Waitz acea perioadă. „Așa că am decis, alături de alți șase colegi, să înaintăm o scrisoare-petiție către Cornel Pacoste, primul secretar al P.C.R. pe judeţul Timiș, cât și lui Dumitru Radu Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor”.

Ea suna așa:

„Stimate tovarășe presședinte,

Dorim să vă aducem la cunoștință, noi, tinerii scriitori germani din Timişoara, următoarele: În zilele de 19, 20, 21, 24 iulie şi încă o dată în ziua de 20 august a.c., tânărul nostru coleg Helmuth Frauendorfer, absolvent al facultăţii de filologie din Timişoara (1984), cu un frumos început literar şi o bogată activitate artistică (a condus grupa germană de teatru a Casei de cultură a studenţilor) şi publicistică (ca responsabil al paginii în limba germană a revistei Forum studenţesc, pagină care, pentru noi inexplicabil, nu mai apare), a fost anchetat de către Securitatea Statului, şi anume de lt. col. Păduraru Nicolae şi maiorul Adamescu Ion. În cursul anchetei, colegul nostru a fost insultat şi o dată chiar bătut de maiorul Adamescu. I s-a cerut să semneze declaraţii prin care recunoaşte că ar fi scris poezii ostile statului nostru (folosim formula Securităţii) şi ar duce activităţi de acelaşi fel. De asemeni, i s-a cerut să semneze declaraţii că noi, cei care ne alăturăm colegului nostru prin această scrisoare, l-am fi influenţat şi orientat spre aceste activităţi «ostile». Aceasta şi prin Cenaclul Adam Müller-Guttenbrunn al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, cenaclu care a fost numit de către lt. col. Păduraru un «bârlog». «Bârlogul» este condus de scriitorul Nikolaus Berwanger, secretar al Uniunii Scriitorilor. În cenaclu activează o parte dintre semnatarii scrisorii de faţă. Ne-am decis să scriem această scrisoare deoarece incidentul cu tânărul nostru coleg, care de altfel s-a terminat cu un avertisment scris, nu este primul. De ani de zile suntem persecutați de către organele Ministerului de interne din Timişoara. Ceea ce scriem este răstălmăcit în mod tendenţios, căutându-se să se dovedească că activitatea noastră ar fi subversivă, suntem împiedecaţi să călătorim în străinătate, au avut loc percheziţii domiciliare, reţineri, unor colegi li s-a refuzat primirea în Uniunea Scriitorilor, deşi întrunesc condiţiile necesare acestei primiri, tineri colegi aflaţi la începutul scrisului sunt intimidaţi sau atraşi prin ameninţări să colaboreze cu Securitatea etc. Este evident că această stare de lucruri nu mai poate continua. Noi o considerăm o flagrantă încălcare a statutului naţionalităţilor din patria noastră şi, în ultimă instanţă, a spiritului congresului al IX-lea al partidului, care, cum se ştie, a pus societatea noastră pe baze noi, pronunţat democratice. Starea de lucruri descrisă nu reprezintă pentru noi altceva decât o boicotare sistematică a activităţii noastre de scriitori de limbă germană. Aceste tracasări nu sunt altceva decât încercări de a ne reduce la tăcere şi a ne forţa să părăsim ţara.

Apelăm la conducerea Uniunii Scriitorilor să intervină la conducerea de partid pentru a pune capăt acestor stări de lucruri din Timişoara. Dacă aceasta nu este posibil, ne vom adresa direct conducerii superioare de partid.

Timişoara, septembrie 1984.

Semnat: Helmuth Frauendorfer, Herta Müller, William Totok, Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson, Balthasar Waitz.”

„O lună mai târziu, am fost chemați la Comitetul Județean de Partid, într-o sală a secției de propagandă, unde erau atât șeful securității timișene, cât și șeful cenaclului literar, Anghel Dumbrăveanu și șeful propagandei, Eugen Florescu. Pe de altă parte, stăteam noi, scriitori tineri. În afară de Herta Müller, care era prin R.F.G.”, povestește Waitz.

Abia odată ajunși față în față a realizat acesta că erau șanse ca drumul lor de ieșire să nu mai fie pe ușa din față, ci ghidat de Securitate către arest. Crede că norocul lor de păstrare a libertății a constat în contactul cu Europa Occidentală. Li s-a interzis publicarea oricărui text. Au fost amenițați direct cu toate relele lumii. În majoritate, etnicii germani aveau depuse cereri de emigrare (lucru posibil prin pactul de natură financiară dintre R.S.R. și R.F.G.). Astfel, acesta era unul dintre pârghiile de șantaj ale sistemului.

Herta Müller şi Richard Wagner au făcut cerere de emigrare în octombrie 1985. În afară de Waitz, toți restul de la acea întâlnire au părăsit țara până-n ’87.

În plus față de interdicția de publicare, programele minorităților germane de la TVR au fost reduse la două ore. Radio Timișoara a avut chiar emisia oprită, între 1985-1990. Rezistența se muta în subteran, în șușoteli. În Banat, ea era omniprezentă, și parcă nicăieri. Până la o scânteie, cândva în decembrie 1989.

***

Aktionsgruppe Banat a fost o mișcare de rezistență. În ciuda vieții oficial scurte a grupării, membrii și apropiații lor nu și-au coborât vocile subversive. Majoritatea lor au emigrat și trăiresc în ziua de azi în Germania, cu două excepții notabile.

Conform ziare.com, „Unul dintre membrii grupului, Rolf Bossert, s-a sinucis în urma (hărțuirilor) Securității, ai cărei oameni l-au terorizat prin anchete, percheziții și bătăi. Despre Herta Müller spuneau că se prostitua cu studenții arabi”.

Și Roland Kirsch a fost găsit spânzurat la Timișoara în primăvara lui 1989, însă unele voci susțin că nu se știe dacă s-a sinucis sau ar fi fost mână criminală. În orice caz, nu e greu de imaginat de ce un scriitor disident ar fi ajuns la capătul puterilor chiar înainte de Revoluție.

Munca unora dintre ei a fost recunoscută pe plan internațional. În 2009, Müller a câștigat premul Nobel pentru Literatură, Academia Suedeză descriind-o drept o femeie „care, cu densitatea poeziei și a sincerității prozei sale, prezintă peisajul celor deposedați”.

În 2010, a apărut și un documentar despre acești tineri idealiști.

Waitz crede că în situația respectivă, tinerii scriitori de azi ar fi găsit și ei aceste modalități de a șicana cenzura.

„Acum, în democrație, e greu să găsești o voce puternică sau sinceră, deoarece totul este comercial. Vandabil. Se spune că în ziua de azi există o mare libertate... de a fi cumpărat. Suntem într-un mall uriaș. Așadar, lupta tinerilor scriitori și jurnaliști (născuți după ’89) este cea împotriva propriilor limite, dar asta doar dacă reușesc să citească societatea. Trebuie să vadă cât rău face acest sistem global în care suntem băgați tot mai mult, pentru identitatea și gândirea ta, în primul rând. Cum să mai faci poezie, ceva foarte intim, într-un așa sistem?”

Waitz îndeamnă tinerii scriitori ai zilelor să învețe să se revolte împotriva unui stil de viață, chiar dacă publică pe banii lor. „Asta e singura șansă a voastră, a generației tinere. Nu să te gândești că faci din vânzări suma X, încă de când scrii.”

Iar ziariștii ale căror voci sunt ascultate trebuie să lupte cu o anumită cenzură.

„Pe vremea mea, era una cunoscută, a regimului. În ziua de azi, e una a societății de consum.

Cititorii vor să citească doar ce le place lor. Greșit!

Acolo e lupta jurnaliștilor pentru a fi liberi”, concluzionează Balthasar Waitz.

Poveste IV

de Vlad Marko Tolea