Recunosc că mereu mi-am rostit cu o mare mândrie anul nașterii.

M-am născut în București, într-o famile de intelectuali, și am crescut cu povești despre cum părinții mei cântau ”Deșteaptă-te române!” când se lua lumina sau despre cum tata era oprit de miliție pe stradă pentru că având șosete roșii era acuzat ca nu respectă partidul, practic călca steagul Republicii Socialiste România în picioare.

Toată copilăria am trăit cu fantoma comunismului și am fost în generația care a moștenit multe dintre durerile sistemului.

Dar mereu m-am întrebat cum s-a văzut decembrie 1989 prin ochii copiilor și adolescenților din Timișoara. Cum au trăit ei zilele acelea? Ce au simțit? Ce au auzit? Ce au văzut?

Apoi lunile și anii ce au urmat... Cum au trecut pentru ei? Cum au crescut și cum s-au dezvoltat într-o țară buimacă?

Personal am simțit mereu că România este în convalescență. Asemena unui bolnav care după o boală grea trece prin toate stările posibile și România a trecut, în ultimii 30 de ani, de la agonie la extaz… de mai multe ori chiar.

Și da, în final nu am rezistat tentației și i-am întreb pe copiii de atunci, astăzi părinți, cum văd România acum? - pentru că eu am 30 de ani și un fiu de 7 ani și mă încăpățânez să mai sper, să mai lupt și în definitiv… să mai rămân aici!