Colin Buzoianu avea 10 ani când a început Revoluția.

Prima mea amintire legată de Revoluție este drumul spre casă.

Eram la bunici, în Lugoj, în primele momente ale Revoției și primul impact a fost un ofițer de miliție care stătea cu o pușcă automata în mână la intrarea în Timișoara.

Cu toate știrile de la televizor și radio cred că acela a fost momentul în care mi-am dat seama că se întâmplă ceva important, că sunt martorul unei schimbări.

Ajungând acasă, în centru am vazut TAB-uri, soldații din fața Catedralei și mai mulți oameni în centru decât văzusem până atunci vreodată la un loc.

Pe atunci stăteam chiar în Piața Victoriei, iar seara și în timpul nopților auzeam cum se trageau focuri de armă.

Un punct de unde se trăgea era chiar de pe blocul de vizavi de unde locuiam, acolo era montat un reflector cu care se supraveghea zona.

Țin minte că aveam la ușa de la balcon o perdea lungă de mărgele care se mișcau în vânt și în spatele ușii era patul în care stăteam. La un moment dat, pentru câteva secunde, probabil atras de mișcarea mărgelelor reflectorul s-a oprit pe ușa de la balcon.

Mai tarziu am realizat că acesta a fost cea mai puternică amintire pe care o am de la Revoluție, și acum mă gânesc că probabil a lipsit foarte puțin pănă la punctul în care ușa de la balcon urma să fie ciuruită de gloanțe.

În primele luni după Revoluție era o liniște plină de speranță pe care o percepeam. Aveam cu toții acest dar al Libertății în viața noastră.

Dar, ca și cu orice alt dar imens pe care l-am putea primi în viață, cred că primul moment a fost pentru puțini unul de certitudini și acceptare spontană. Cred că am făcut parte din categoria celor care l-au primit îndurerați de sacrificiul făcut de alți oameni pentru noi.

Apoi, anii ce au urmat au fost ani de școală, în care generația noastră încerca să-și găsească o identitate personală legată de vârstă, dar și o identitate comună, chiar națională.

Cred că pe cea de-a doua suntem pe cale s-o găsim cu toții în curând și asta mă face fericit.

Anii '90 pentru mine au fost și perioada în care am părăsit pentru prima dată România, în care am văzut pentru prima dată infrastructuri mai elaborate decât la noi, și nu mă refer doar la autostrăzi. Atunci am cunoscut pacea pe care o avea Europa de Vest, mai civilizată și evoluată decât noi.

Și când spun asta îmi aduc aminte de impactul educațional și cultural pe care l-am experimentat pe atunci, realizând în același timp absența multor lucruri în Romania. Dar am catalogat toate astea ca fiind o moștenire din perioada comunistă, care îmi doream să dispară cât mai repede din viețile noastre, ca să ne putem apropia de acea pace pe care o simțeam când mă duceam să studiez în Germania și Austria.

Acum, cred că suntem mult mai departe decat eram la Revoluție și mă bucur că am rămas în țara mea și că pot participa la lupta aceasta imensă pe care o ducem cu toții pentru a ne conștientiza trecutul și greșelile comunismului românesc.

În același timp cred că România se dezvoltă într-un ritm foarte alert, cu siguranță cu mult mai rapid decât s-ar fi așteptat unii dintre noi și cred că ne îndreptăm spre un viitor care, în mod ciudat acum, în 2019, mi se pare mai frumos și mai promițător decât pentru aceeași Europă de Vest menționată mai sus.